Dat fiind ca, prin traditie, principalele preocupari si sfaturi primite/date la nasterea bebelusului vizeaza, de regula, ingrijirile fizice, sanatatea inteleasa in termeni medicali (iar mamicile ajung adesea experti in diferite aspecte ale acesteia), mai putin vizibila este relatia afectiva ce se stabileste in cuplul proaspat format. Desi trecuta cu vederea (adesea pe buna dreptate, in virtutea unui parcurs fara impasuri sau crize emotionale majore), sanatatea psihica, atat a bebelusului, dar si a mamei, poate genera dificultati ce se manifesta foarte diferit, si sunt traite foarte diferit.

O imbratisare de „bun ramas – bun (re)gasit”

Cele noua luni in care fatul se dezvolta il pregatesc pentru o prima separare. Dat fiind aspectul destul de dramatic al nasterii, separarea fizica tinde sa ocupe toata scena, mai putina atentie fiind acordata trairilor nou-nascutului. Neo-natologii (re)cunosc de ceva vreme importanta “orei magice”, perioada de dupa nastere in care bebelusul este plasat la pieptul mamei, dar sunt evidentiate preponderent aspectele fiziologice benefice ale acestui demers: stimularea lactatiei, reglarea temperaturii bebelusului, a ritmului cardiac si a respiratiei, prevenirea hemoragiei port-partum, etc.

Din punct de vedere psihic, acest demers este unul necesar, dat fiind ca – desi pare o prima intalnire intre cei doi protagonisti – este totodata un moment de ramas bun, si, ca orice separare, aceasta presupune o imbratisare care include toate momentele de bucurie si de impas petrecute impreuna (literalmente) de gravida si fat.

Un paradox

Nou-nascutul este expresia cea mai clara a unui paradox: el este trait de mama ca (inca) fiind parte din ea, chiar daca toate simturile il indica drept ceva separat, delimitat in spatiu la o anumita distanta de mama. Acest paradox se va atenua cu timpul, fara sa dispara definitiv niciodata.

Data fiind aceasta relatie fuzionala, in care mama este absorbita complet in primele saptamani, comunicarea intre cei doi are loc preponderent la nivel implicit, infraverbal si non-verbal. In ce priveste bebelusul, acesta este la inceputul nasterii sale psihice (care a inceput in perioada dezvoltarii intra-uterine, si a dobandit un rudiment de aparat psihic necesar la nastere pentru a face fata prelucrarii stimulilor care-l asalteaza: lumina, temperatura, sunete, stimuli tactili si kinetici). Initial, exprimarea nevoilor si raspunsul la stimulii veniti din exterior este preponderent corporala (inclusiv prin simptome somatice, afectiuni si reactii organice). In acest sens, putem constata expresivitatea deosebita a copiilor mici, trasatura care se atenueaza pe parcurs. Ei exprima mai ales stari afective, si mai putin ganduri, lucru care ulterior este diminuat de medierea verbala, si, mai ales, de apararile fata de emotii neplacute, adultul protejandu-se si cautand sa blocheze trairea durerii psihice.

Principala activitate in jurul careia se structureaza programul de viata al nou-nascutului este hranirea. In paralel, mintea este la fel de ocupata ca stomacul, sa se „hraneasca” si sa prelucreze atat senzatiile produse de stimuli externi, dar, cel putin la fel de important, si starile produse de corp si nevoile acestuia. Pentru ca nu exista o diferentiere clara intre psihic si somatic, corpul indeplineste inca mult timp functiile care, mai tarziu (odata cu verbalizarea) vor tine de psihic. Putem spune ca – in virtutea inteligentei filogenetice de milioane de ani – corpul are propria minte si, doar treptat psihicul cucereste corpul – pe masura ce bebelusul incepe sa remarce existenta si sa exerseze capacitatile mainilor, picioarelor, capului, dar si sa resimta (de regula in mod dureros) ca undeva in interior exista un loc de unde, periodic, vine o senzatie neplacuta si care dispare dupa ce mama il alapteaza.

Rudimentele de exprimare verbala, tipetele, ganguritul, plansul, sunt toate deosebit de complexe si specifice. Winnicott a diferentiat sase tipuri de plans ale bebelusului, iar mamele tind in mod instinctiv sa inteleaga aceasta comunicare, cel putin in sensul de-a sti ce actiune este raspunsul pe care-l solicita fiecare situatie.

Acesta este un alt aspect al paradoxului referitor la cuplul mama-bebelus: faptul ca, instinctiv, mama regreseaza de la nivelul de adult la cel de bebelus, reusind sa comunice cu acesta (un proces ce debuteaza din perioada graviditatii). Aceasta stare speciala de disponibilitate si de functionare psihica permite un acordaj afectiv care continua relatia gravidei cu fatul, pentru a se atenua treptat, mama (ca si bebelusul) retragandu-se pe masura ce are convingerea ca absenta sa poate fi suportata de bebelus. Aceasta toleranta creste semnificativ pe timpul primului an.

O relatie cu totul speciala

Daca viata bebelusului, inclusiv din punct de vedere psihic, incepe inca din perioada pre-natala, continuand apoi punctata de diverse borne ce marcheaza limitele etapelor (de exemplu: nasterea, pozitia in sezut, apoi in picioare, primul pas, primul cuvant, etc), acelasi lucru se poate afirma despre mama: ea devine mama de care bebelusul (si apoi copilul si adolescentul) are nevoie, pe masura ce experimenteaza relatia cu acesta si afla in ce fel are nevoie bebelusul ca ea sa fie.

Cel putin in teorie, orice mama este pregatita, instinctiv, sa raspunda rolului care-i revine in aceasta relatie. De aceea, tot in teorie, succesul nu presupune lectura nici unei carti (de altfel, mii de ani mamele nici n-au stiut sa citeasca, si marea majoritate n-au esuat in acest rol), si nici interventia vreunui „specialist” care s-o ajute. Pregatirea teoretica la care recurg multe din viitoarele mamici este justificata mai degraba de temerile sale si are mai mult un efect de sprijin psihologic decat ca rezultat al acumularii de cunostinte. Si asta dintr-un motiv simplu: in primele saptamani nevoile bebelusului sunt atat de multe si atat de solicitante, ca intelegerea, prelucrarea si elaborarea de raspunsuri sub forma actiunilor, gandurilor si emotiilor cu care mama trebuie sa se adreseze acestuia nici nu sunt posibile decat realizate (marea lor majoritate) instinctiv, intuitiv, la un nivel de automatism care nu seamana deloc cu modul de functionare al mintii unei „non-mame” (ba chiar, nici macar cu al unei mame a altui bebelus). In aceasta perioada de istorie timpurie, mama va face multe lucruri in premiera si spre propria surprindere, neputand preciza adesea de unde „stie” ce inseamna o anumita gesticulatie sau pozitie a corpului bebelusului, sau de unde „stie” cum sa raspunda, cu ce actiune, la diferitele solicitari.

Troubles in heaven

Pentru a functiona la un asemenea nivel, mama a regresat treptat pe timpul sarcinii, stabilind un tip special de comunicare cu fatul, si – ulterior – cu nou-nascutul. In acest sens sunt implicate reminiscente ale amintirii (inclusiv la nivel de stari afective) perioadei cand ea insasi a fost bebelus. Este un atu, dar si un posibil punct vulnerabil.

Dat fiind ca aceasta situatie implica un grad mare de vulnerabilitate, un abandon in relatia cu bebelusul, istoria mamei va influenta disponibilitatea acesteia de-a (re)trai starile de neajutorare si multiplele nevoi ale bebelusului – aceasta fiind o conditie fara de care nu va putea transforma in ceva cu sens toate manifestarile si solicitarile primite din partea acestuia.

In cazurile in care mama insasi este preocupata de propriile nevoi (altele decat cele de-a fi in relatie cu bebelusul), o buna parte din manifestarile bebelusului nu vor putea fi percepute, sau nu vor avea sens, sau, dupa scurt timp vor fi prea mult pentru capacitatea mamei de-a ramane la dispozitia bebelusului. Primul an de viata este scena in care isi au fundamentul toate viitoarele tulburari psihice sau psiho-somatice. Orice impas din aceasta perioada va influenta felul cum va reusi viitorul copil, adolescent, respectiv, adult sa faca fata provocarilor din etapele viitoare ale dezvoltarii. De aceea felul cum mama reuseste – singura sau cu ajutorul celor din jur, eventual al specialistilor – sa treaca de dificultatile inerente acestei perioade va asigura o baza mai solida sau mai fragila pentru confruntarea cu viitoarele sarcini ce stau in fata copilului.

Prea mult sau prea putin

Pentru a ilustra doar doua din situatiile de dificultate in relatia mama-bebelus, vom lua cazurile cand mama este prea prezenta sau prea absenta in relatie.

1. Dat fiind ca in aceasta perioada functionarea relatiei mama-bebelus depinde intr-o masura decisiva de mama, bebelusul va putea sa se desprinda mai repede din relatia fuzionala si sa suporte mai bine absenta mamei, daca aceasta nu are dificultati de separare, si nu monopolizeaza bebelusul pentru a umple un gol din propria viata. Multe din episoadele de dificultati de adormire, de exemplu, au drept cauza spaima mamei fata de pericolele care pandesc bebelusul daca acesta nu mai are nevoie de ea si intrerupe contactul adormind. La fel apar problemele cu bebelusi care, mai tarziu, ajung sa nu suporte la trezire ca mama sa nu fie aproape instantaneu langa ei si sa-i conforteze. Mintea bebelusilor invata continuu (inclusiv pe timpul somnului), si acestia surprind rapid nevoile mamei, si adopta acest tipar de comportament: daca mama are nevoie sa fie utila non-stop, ii vor face pe plac si ii vor solicita in permanenta sprijinul.

La fel si in privinta alaptarii: a nu suporta ca bebelusul sa ajunga la o anumita intensitate a disconfortului creat de foame (manifestat prin plansul specific), intervenind imediat si alaptandu-l, priveaza bebelusul de ocazia de-a invata cum sa ceara ajutor atunci cand se afla in dificultate.

Desigur, am putea vedea ca o cauza centrala aici dificultatea mamei de-a suporta suferinta bebelusului, insa scenariile din care se naste aceasta sensibilitate deosebita a mamei sunt la fel de multe pe cat de multe sunt mamele in discutie. Istoria fiecareia a dus, prin diferitele evenimente de viata, la aceasta caracteristica, si, intr-o terapie, se poate vedea ce anume din ce i s-a intamplat a facut ca respectiva mama sa nu suporte distanta si limitele care intervin, in mod natural, cu timpul, in relatia sa cu bebelusul.

2. Cealalta situatie, in care mama nu are disponibilitatea necesara de a se implica in relatie atat de mult cat are nevoie bebelusul, poate fi legata de un fond depresiv, care absoarbe mama si care o face sa se teama nu doar ca nu ar putea ajuta bebelusul, ci ca interventia ei chiar ar putea sa-i dauneze acestuia.

Inafara cazurilor grave, in care apare depresia sau chiar psihoza post-partum, sunt situatii in care mama isi limiteaza relatia cu bebelusul la ingrijirile fizice, simtind ca are prea putine de oferit afectiv, dar incercand sa compenseze printr-o dedicare completa bunastarii fizice a bebelusului. In aceste conditii, bebelusul va simti ca orice incercare a sa de-a comunica (si, sa ne amintim ca el nu are la indemana decat rudimentele de limbaj, cu o incarcatura preponderent afectiva), orice neplacere ar incerca sa transmita mamei, aceasta nu este disponibila, si el trebuie sa se descurce pe cont propriu. Adesea, solutia este crearea unui fals self, si – nu de putine ori – mamele constata ca au cei mai cuminti bebelusi din lume: sunt cei care nu (se) plang, fac ce li se cere, si par sa nu deranjeze prea mult pe cei din jur. Uneori, aceasta adaptare este atat de buna incat doar dupa zeci de ani, ca adulti, acesti fosti bebelusi ajung in dificultate si descopera ca – undeva in ei – exista o voce care niciodata nu a fost auzita, niciodata nu a reusit sa afle cine este si ce ar fi putut sa faca.

*  *  *

Evenimentele primului an de viata sunt nenumarate, si ar cere multe volume pentru a fi amintite. Cert este ca niciodata nu va mai fi traita viata cu atata intensitate si pasiune ca in aceasta perioada: interventia cuvantului si a gandirii logice va reduce din sentimentul cu care vor fi traite viitoarele placeri si suferinte, distanta fata de afectele neplacute (prin apararile psihice) va saraci din bogatia afectiva, si viitorul adult va fi mult mai „stabil”, incercand sa obtina mai mult confort fata de provocarile vietii. Doar uneori, cand toata aceasta „constructie” va fi amenintata si cand solutiile proprii nu mai pot rezolva problemele aparute, doar atunci, in cadrul unei psihoterapii, persoana in cauza mai poate prinde un crampei din ceea ce a fost o data „un an plin de evenimente”.