Una din caracteristicile starii de-a fi parinte este aceea de-a da fara sa astepti ceva inapoi. Este echivalent cu o nevoie de-a da (si tocmai de aceea nu simti nevoia sa primesti – practic nu depui un efort, ci, dimpotriva, obtii un beneficiu – satisfacerea acestei nevoi). Asta inseamna ca a fi parinte este o stare, un fel de-a fi, o maniera de-a functiona intr-o relatie. Restul: cunostintele, energia, timpul necesare pentru acest “job” sunt amanunte.

Dat fiind ca copilul (si, mai ales la inceput, bebelusul) poate fi privit ca “cea mai buna parte” din parinti, ingrijirea lui este in acelasi timp o grija fata de propria persoana. In mod paradoxal, aceasta este o forma speciala de altruism.

Problemele apar cand aceasta forma speciala de “iubire de sine” nu este suficienta, cand cealalta forma, cea clasica – egoismul, este mai puternica. Cand a primi este o nevoie mai mare decat a da, inseamna ca “copilul” din parinte (o parte care ramane cu noi toata viata, alaturi de partea maturizata, si de care avem nevoie pentru a comunica cu copilul mic si a-l intelege), acel copil care a fost mai de mult actualul parinte, inca mai are nevoie sa primeasa ceva ce simte ca nu a fost suficient.

Problema acestei probleme (de a fi parinte) este ca literatura de specialitate si sfaturile primite nu pot ajuta prea mult. Tocmai pentru ca a fi parinte este despre o stare (a fi) si nu despre cunostintele necesare (a sti). Specific acestei probleme este ca o stare poate fi dobandita doar prin experienta proprie (a fi tu “copilul” care primeste de la propriul “parinte”). Iar daca asta nu s-a intamplat la timpul respectiv, cel in cauza va cauta sa recupereze o asemenea experienta cu orice ocazie. Exemple clasice sunt cazurile de amanare la nesfarsit a maturizarii (a sta cu parintii la 30 de ani, sau a nu reusi sa obtii un job nici la 40), sau de relatie de cuplu care reproduce modelul copil-parinte.

O solutie (dupa ce toate celelalte au esuat) o constituie o psihanaliza. Spre deosebire de celelalte forme de psihoterapie (care-si propun sa rezolve rapid problema prin sfaturi sau exercitii), psihanaliza isi permite sa investeasca mai mult timp, rabdare si intelegere pentru a asigura inclusiv o astfel de experienta. Functia parentala asigura transformarea comunicarii non-verbale a bebelusului, copilului sau adolescentului in mesaje cu sens, la care se poate raspunde prin actiunile necesare pentru rezolvarea problemei. Intelegerea nu provine din notiuni memorate din carti; ea este rezultatul unui mod de functionare ce poate prelucra orice vine dinspre copil (mai ales lucrurile despre care nu scrie in carti…).

S-ar putea pune intrebarea: ar fi utila o cura psihanalitica “preventiva”? Da, insa nu ar fi justificata: orice viitor parinte are dreptul la “prezumtia de competenta”, si trebuie sa i se ofere sansa sa arate ce (nu) stie, si ce poate. De multe ori, doar aflat in fata problemei poti gasi rezolvarea…

Alteori, nu.