Sunt momente in care ni se pare ca, orice-am face, lucrurile sunt sortite esecului; ca ceva se repeta si nu putem controla rezultatul, care este mereu negativ. De regula, sentimentul este ca ceva ni se impotriveste, ne persecuta, ne saboteaza. Si cautam cu indarjire sa identificam acel sau acei factori/persoane care ne stau in cale. Intotdeauna in exterior, si intotdeauna fara prea mult succes: chiar daca inlaturam acel aspect, rezultatul urmator va fi tot un esec.

Pare o situatie fara iesire. Dar, poate ceea ce lipseste este o intrare – pentru ca in asemenea situatii obstacolul este mai mereu unul interior; sabotorul este unul intern, si ce ne trebuie este un acces la acea parte din noi care se opune – mod paradoxal – succesului.

Motivele pot fi diverse, dar printre cele mai frecvente sunt teama de succes, sau nevoia de pedeapsa pentru o “crima” nestiuta (nici macar de cel in cauza).

Prima situatie – frica de-a reusi in ceva ce-ti doresti atat de mult – este legata de efecte ce nu apar la prima privire si care produc modificari majore in mintea noastra. Poate fi vorba de teama de-a obtine ceva ce pare atat de ravnit incat te-ai putea simti in pericol de-a fi atacat de ceilalti doar pentru ca esti detinatorul unui asemenea trofeu. Cum se mai spune: dificultatea nu este sa ajungi in varf, ci sa rezisti acolo. Si, de aici, un alt pericol: a avea ceva de pierdut: atata timp cat “esuezi cu succes”, nu ai decat de castigat… Teama de succes mai poate fi legata si de un proces mai general, ce se desfasoara fara efecte vizibile imediat, dar care se acumuleaza in timp – maturizarea. Desi, declarativ, majoritatea oamenilor isi doresc “sa creasca” (inclusiv in cariera, de exemplu), efectele nevazute ale unei asemenea realizari pot sa fie descurajante pentru unii. Pentru ca, pe langa castiguri, intotdeauna exista si pierderi – renuntarea la beneficii secundare legate de indulgenta fata de cineva “mai mic”, “junior”, sau sentimentul care ar aparea in urma succesului – ca nu mai este copil (care, inconstient, poate echivala cu a-ti pierde parintii).

Alteori e vorba pur si simplu de teama de schimbare – oricat ai clama ca vrei sa scapi de actualele probleme, timpul petrecut in a le depasi a facut ca acestea sa devina ceva familiar, ceva ce da sens vietii de zi cu zi. Ceva cu care ai ajuns sa te identifici. Si, nu in ultimul rand, banuiala (corecta, de altfel) ca, odata depasita aceasta provocare, automat actualele probleme vor fi inlocuite de altele… Descurajant, nu?

Cel de-al doilea motiv al dependentei de esec, respectiv nevoia inconstienta de pedeapsa, este ceva mai complicat. Suficient de complicat incat sa necesite cadrul oferit de o cura psihanalitica pentru a fi abordat si elucidat.