Desi secolul XXI inseamna o crestere fara precedent a comunicarii si socializarii, nu putini sunt cei ce traiesc o acuta si apasatoare senzatie de singuratate.
Putem imparti in doua situatiile in care apare aceasta traire: cand exista o stare de fapt, si cel in cauza este in realitate singur; si cand singuratatea este doar o stare de spirit, in pofida prezentei (uneori numeroase) a celorlalti in viata sa.

Singuratatea poate aparea brusc (de multe ori, in urma unei separari), si indica spre o incapacitatea de-a fi singur chiar si pentru o perioada scurta de timp. E ca si cum – odata cu plecarea celuilalt de langa tine – toata lumea e in alta parte, iar tu ai ramas abandonat.

In alte cazuri, a fi singur a devenit o realitate cu mult timp in urma, dar, orice tentativa de-a evada din aceasta situatie a esuat (uneori chiar inainte de-a se transforma din intentie in fapta).

Prima situatie (o singuratate “acuta”) isi gaseste adesea rezolvarea prin “sechestrarea” unui alt companion (sau “recuperarea” celui vechi), ca o reintoarcere la o normalitate mai mult sau mai putin suportabila – dar, totusi, o situatie ce poate fi infruntata in doi.

In al doilea caz (o singuratate “cronica”), rar se intampla – si dupa mult timp – ca cel in cauza sa riste o relatie (in majoritatea situatiilor cu rezultat dezamagitor, intarind si mai mult convingerea despre “intelepciunea” alegerii solitudinii de pana acum).

Cand avem de-a face cu al doilea grup de “singuratici”, cei ce traiesc acest sentiment inconjurati de familie si de prieteni, ne putem gandi la lipsa comunicarii si blocajul creat in timp de numeroase lucruri si intamplari nediscutate. In fapt, multi dintre cei aflati in aceasta situatie traiesc senzatia de-a fi blocati, prinsi ca intr-o capcana.

In astfel de cazuri, tentativele de “evadare” (intr-o viata paralela, secreta fata de ceilalti), sunt doar o solutie disperata de-a pastra/obtine totul: si aparentele de-a apartine familiei (cu beneficiul de-a nu trebui sa le reproseze ceva sau de-a recunoaste un esec propriu in relatia cu acestia), dar si satisfacerea unei nevoi vitale, de-a partaja cu cineva atat satisfactiile cat si nefericirea. Reusita unui asemenea demers este o exceptie. Oricum, duplicitatea creaza ea insasi o noua problema.

* * *

In toate cele trei situatii descrise, esecul solutiilor pe care le poate imagina si aplica cel in cauza pentru a rezolva problema singuratatii poate constitui un motiv de-a se gandi la o alta abordare – nu doar o solutie de urgenta, ci una care sa abordeze cauzele care au dus din start la aparitia acestei dificultati. Iar cadrul oferit de o psihanaliza este unul optim pentru a obtine rezultatele cele mai bune.