“A intelege” inseamna “a lua inauntru”

Frecvent auzim expresii precum: “Nu ma simt inteles”, “Ne-am instrainat”, “Nu-l inteleg” sau “Nu ma-ntelege”, spuse cu furie, cu deznadejde sau ca o constatare trista. Comunicarea a devenit o tema din ce in ce mai dezbatuta, iar pentru problemele de comunicare exista acum o multitudine de teorii, numeroase cursuri dedicate (comunicarii cu clientii, cu angajatii, cu publicul, sau cu propriul copil), ceea ce atesta complexitatea subiectului.

Traim in lumea de azi impresia ca e din ce in ce mai dificil sa fim in legatura (autentic) cu ceilalti, in ciuda tehnologiei care face comunicarea din ce in ce mai usoara. Dar, cantitatea de informatii doar cauzeaza un zgomot de fond, care mascheaza problemele reale din dificultatile de comunicare.

“A intelege” inseamna “a lua inauntru”.

Reducand fenomenul la cea mai simpla schema – comunicarea intre doua persoane – dincolo de mesajul verbal sau non-verbal, dincolo de idei si cuvinte, se transmite totodata si un continut afectiv.

Orice spune celalalt, lucruri aparent banale, este spus in cadrul unei relatii (poate o relatie constituita in ani intregi de experiente in comun – ca soti, ca prieteni, sau ca relatie ierarhica la serviciu). Astfel, orice mesaj are o coloratura afectiva, ne activeaza anumite trairi, sentimente, indiferent de continutul transmis, pentru ca vine de la cineva – cineva fata de care avem anumite trairi, a carui simpla prezenta (sau chiar amintire) ne starneste diferite trairi, stari afective. Cand este vorba de o relatie tensionata, conflictuala, aceasta situatie face ca orice mesaj, oricat de neutru si – aparent – inofensiv sa ne irite.

Refuzul de-a comunica, sau – chiar si cand exista dorinta de-a asculta pe celalalt – impresia ca ceea ce ni se spune vine ca un atac si ni se pare nedrept, acestea sunt doar modalitati de-a ne apara punctul de vedere; mai precis, refuzul de-a ne considera vinovati, de-a accepta ca ceva din ce-am facut sau am spus ar fi provocat suferinta celuilalt.

Capcana evitarii

Am putea sa ne intrebam: daca tot suntem atat de convinsi de dreptatea noastra, de ce am refuza sa luam in considerare ce spune, de ce acest efort ni se pare inaceptabil?

De multe ori, stim ca evitam o discutie pentru nu ne asteptam la nimic bun din aceasta; ni se pare amenintatoare pentru linistea – cel putin aparenta – pe care ne straduim s-o pastram. Sunt acele situatii in care stim ca, daca incepem sa discutam cu acea persoana, vom spune lucruri pe care nu vrem, sau cel putin, ne este dificil, evitam sa le comunicam. Si, de asemenea, vom auzi lucruri pe care nu dorim sa le auzim spuse. E ca si cum ai crede ca daca inchizi ochii pericolul dispare de la sine; ca un vis urat din care speri sa te trezesti.

Alteori, impasul comunicarii provine din impresia ca, oricat ne-am stradui, nu gasim nimic de spus celuilalt; sentimentul acela stanjenitor de minte goala. Aceasta este o etapa mai avansata a situatiei de mai sus – cand nu doar un subiect este ocolit, evitat, ci toate; este evitarea completa a comunicarii cu celalalt. Daca nu avem posibilitatea de a evita fizic intalnirea cu acea persoana (cum este in cazul unui cuplu care convietuieste impreuna in acelasi spatiu), impresia este de “nu mai avem nimic sa ne spunem”.

Aceasta este o reactie fireasca fata de amenintarea pe care simtim ca o constituie orice discutie, pentru ca a comunica presupune o deschidere fata de celalalt, respectiv presupune o minima incredere ca nu vei fi atacat, ranit. In aceasta situatie de vulnerabilitate, putem fi surprinsi – daca stam sa reflectam un moment – ca celalalt a devenit “un strain”; s-a transformat… desi, intr-un colt din mintea noastra, stim intr-un mod foarte discret, ca e mai mult decat atat; ca, intr-un fel –care pe moment ne scapa – suntem implicati si noi in ajungerea la acest impas.

In fiecare din aceste situatii capcana in care ne aflam este internalizarea conflictului, pentru ca, oricat ne-am stradui, nu putem scapa de acel dialog imaginar pe care ne temem sa-l avem in realitate. Respectiv, tot ce refuzam sa auzim spus de celalalt trebuie sa ne spunem singuri, cu iluzia ca in mintea noastra inca mai putem avea un minim control asupra replicilor, si putem sa ne dovedim ca avem dreptate, ca nu suntem cu nimic vinovati. Paradoxul este ca, fiind un conflict intern, intre parti din noi, oricare din parti ar avea dreptate, tot noi pierdem.

Concluzie (sau pledoarie pro domo)

De aceea, uneori, a comunica pare un act de curaj. Iar miza poate fi mai mica in comunicarea in cadrul unei terapii. E ca o realitate virtuala, desi suferinta poate fi la fel de mare, dar cu mentinerea sanselor de-a salva relatia externa (fara a insemna o garantie in acest sens), si, mai ales, de-a evita pe viitor asemenea impasuri.