„Nu am timp” (in formulari diferite) este o problema din ce in ce mai raspandita. In special in randul celor cu „agenda plina”, al caror orar este planificat cu zile, saptamani, sau chiar luni inainte.

Cel mai adesea nu avem timp pentru noi, pentru cei de langa noi – partener, copil, sau parinti. Uneori, timpul este atat de putin ca nu ai suficient nici macar pentru a avea un partener, sau pentru a te gandi la aparitia unui copil.

Desigur ca, logic, cu totii suntem de acord ca timpul fizic este ceva standard, ceva ce primeste toata lumea la fel de mult – 24 de ore intr-o zi. Problemele apar odata cu alocarea acestuia pentru diferite prioritati.

Cand cariera este cea mai importanta, alegerea poate fi justificata de mai multi factori, toti legati de in(de)plinirea unor nevoi perfect justificate, naturale, firesti: de la satisfacerea curiozitatii (un impuls care defineste cresterea si dezvoltarea noastra, si care furnizeaza satisfactia profesionala non-materiala), la dorinta de performanta, de actual-izare si real-izare a potentialului pe care-l avem (si fata de care avem datoria de a-i da o sansa in acest sens).

Diferite feluri de „a nu avea timp”

Dificultatile apar datorita excluderii altor nevoi (pe care mult timp le consideram prea putin urgente), si care, la un moment dat, devin brusc presante, cum este aceea de-a avea o relatie, sau de-a intemeia o familie. O privire mai atenta ne permite sa constatam ca amanarea este un simplu mod de-a evita ceva ce ne provoaca neplacere. Mai mult, in unele cazuri, exista speranta (deseori clamata ca certitudine) ca realizarile in plan profesional vor rezolva si celelalte probleme, sau macar vor aduce suficiente satisfactii pentru a compensa „esecurile” in planul relatiilor personale. Desigur, nu se ia in considerare ca cele doua – satisfactiile profesionale si cele in planul relatiei de cuplu/familiale – au naturi complet diferite.

Tocmai de aceea, preferinta pentru job (= „timp pentru mine”) vizeaza mai degraba natura diferita a relatiilor de serviciu fata de cele din viata personala. A aloca „timp pentru familie” inseamna „a fi impreuna” cu celalalt intr-un mod care este o adevarata provocare pentru multi profesionisti realizati si de succes in domeniul lor. Mai precis: |a-fi-impreuna-fara-aura-succesului-profesional”. Pentru unele persoane, aceasta ipostaza poate provoca panica, anxietate, ca si cum ar fi dezgoliti si fara aparare.

Alteori, „a nu avea timp” este o justificare acceptabila pentru a nu avea timp sa te gandesti la lucruri neplacute. Urgentele si termenele de la birou (de care lumea se plange ca e stresata) sunt o scuza (aproape) perfecta pentru a amana cautarea adevaratei surse de stres, a problemei ascunse care inca nu-si gaseste loc pe agenda preocuparilor actuale.

In unele cazuri, „a nu avea timp” este o forma neobservata de identificare cu parintele din copilaria actualului adult, parinte care parea ca nu avea timp mai niciodata pentru atentia solicitata de copilul de atunci. Pare o forma de-a „recupera” ceva ce i-a lipsit: a-si acorda timp pentru sine si propriile placeri. Dar, aceasta vine cu un pret: nu rezolva nimic din relatia cu acel parinte; ba chiar creaza un conflict nestiut, neperceput, cu propria persoana: a adopta un principiu si un comportament care te-a facut sa suferi atata te transforma in persoana pe care ai condamnat-o.

Exista cazuri in care aparent, lucrurile stau exact la modul opus: profesionisti a caror munca (ce-i absoarbe cu totul) este dedicata celorlalti. Este o cale de-a evita eticheta si acuzele de egoism. „N-am timp pentru ca l-am dat pe tot celorlalti”. Dar, timpul este doar o „moneda” cu care respectivul se simte obligat sa „plateasca” pentru ceva de care nici el nu este constient. A fi la dispozitia celorlalti te scuteste, aparent, de orice vina; nu mai detii controlul, nu mai esti raspunzator. In plus, mai faci si o „fapta buna”. Ca orice forma de dezechilibru, nici aceasta „rezolvare” a problemelor fata de care simtim ca nu avem solutii si pe care incercam, in felul acesta, sa le evitam, nu este decat temporara si partiala. Nu poti evita la nesfarsit sa fii tu insuti (cu toate neplacerile pe care le-ar presupune acest lucru), si nu doar o parte din viata celor din jur.

Un paradox poate aparea in cazul persoanelor realizate din plin din punct de vedere material, insa care constata ca – tocmai din cauza programului incarcat datorita muncii – „nu au timp” mai niciodata pentru placeri proprii. Si-ar permite oricand cele mai extravagante gesturi si fantezii, dar nu au timpul pentru aceste lucruri. Daca „Time is money”, am putea spune ca aceste persoane sunt printre cele mai „sarace” … Acestia par „condamnati” sa aiba succes, dar un succes de care nu se pot bucura personal; mai mult – un succes care pare sa-i oblige la si mai multa munca.

O alta abordare a problemei este cea „optimista”: o amanare perpetua a lucrurilor pentru care nu avem timp, ca si cum am avea „tot timpul din lume”, bine-nteles dupa ce mai terminam si sarcina asta, sau dupa ce respectam dead-line-ul pentru ultima lucrare. In acest caz, impresia (manifesta) ca „nu am timp” in general – fie ca e vorba de lucruri pe care mi-ar placea sa le fac, fie ca e vorba de sarcinile de serviciu – provoaca stresul permanent legat de teroarea termenelor-limita. Pentru a lupta contra acestei angoase se construieste convingerea (secreta) ca suntem nemuritori, ca actuala situatie este ceva „temporar”. Eventual, se concepe o strategie prin care sa fie adaugate la programul deja incarcat si acele lucruri de care ne acuzam, sau suntem acuzati ca nu avem timp destul: familia, prietenii, proiecte si vise in asteptare, etc. Ceea ce este dificil pentru acest grup de persoane este acceptarea propriilor limite, o trebuinta (cu origini in istoria proprie) de a(-si) dovedi ca „orice este posibil”. Este un principiu nobil si laudabil, atata timp cat nu creaza suferinta (persoanei proprii sau celor din jur), iar costul psihic, suferinta nu depaseste „castigul” vizat (material, de imagine, etc).

Cand trecutul nu permite in prezent viitorul

La o analiza mai atenta, toate aceste situatii au un aspect in comun: oricat s-ar stradui persoanele in cauza (oameni priceputi in „time-management”…) nu reusesc sa rezolve problema timpului insuficient, ca si cum n-ar depinde de ei. Intr-un fel, asa si este: cauza este de alta natura, si nu le este accesibila pentru ca tine de acea parte din noi pe care – oricat ar parea de dureros pentru unii – n-o controlam. Sau, cel putin, n-o putem controla fara ajutor din exterior.

Suntem produsul istoriei noastre; la fel si alegerile pe care le facem in prezent pentru viitor – sunt influentate de propriul trecut. In cazul crizei de timp, aceasta este mai degraba o criza din timpul trecut, inca nerezolvata, pe care persoana o evita pentru moment (uneori ani de zile) in speranta ca va gasi solutia, sau problema va disparea de la sine.

In final, conteaza daca momentul confruntarii este ales de catre noi, sau ne este impus de imprejurari asupra carora avem prea putin control. Initiativa in alegerea momentului, in acest caz, este un prim pas spre rezolvarea problemei timpului.