Copilul (sau adultul) autist e o enigma si o provocare in acelasi timp. Pentru ca originile afectiunii sale se regasesc chiar la inceputul vietii, in perioada post-natala (si, conform ultimelor teorii, chiar ante-natala), semnificatia manifestarilor – evitarea contactelor cu ceilalti, absenta comunicarii verbale si comportamentul repetitiv – este dificil de inteles pentru cei din jur, si provoaca frustrare si durere.

Desi cu o incidenta ridicata in randul populatiei, autismul ramane – la aproape 70 de ani de la prima descriere de catre Kaner – o afectiune controversata.

De-a lungul timpului s-au propus numeroase teorii, ultimele descoperiri fiind cele din domeniul medical, care vizeaza factori biochimici la nivelul functionarii cerebrale. Cu toate acestea, medicii inca nu pot indica clar etiologia autismului, si, de aceea, nu au propus un tratament eficient pentru aceasta afectiune.

Psihanaliza a propus inca de la inceput un model coerent de intelegere a fenomenului, model care a suferit o evolutie pe masura ce rezultatele din tratarea persoanelor autiste au confirmat sau infirmat ipotezele propuse. Acceptand ca este vorba de o afectiune care nu are doar componente psihogene, ci si somato-fiziologice, teoria si practica clinica a psihanalizei s-a concentrat pe tratarea aspectelor care tin de factorii psihogeni ai acestei afectiuni.

Cea mai noua conceptie psihanalitica asupra cauzelor autismului implica doi factori ce trebuie sa se regaseasca simultan in istoricul bolii: primul tine de trasaturi constitutionale care determina la nou-nascut o sensibilitate crescuta fata de stimulii din mediu, si care necesita un plus de atentie si grija suplimentara in ingrijirile din perioada timpurie a nou-nascutului. Al doilea factor vizeaza persoana care acorda ingrijirile (mama sau inlocuitorul acesteia), si care – din cauze pe care nu le poate influenta singura – prezinta o disponibilitate redusa in realizarea primelor contacte cu bebelusul. De regula este vorba de o persoana fara incredere in sine, dezorientata in situatia de proaspata mamica, poate depresiva, si care nu beneficiaza de suportul necesar din partea unui sot sau a unor persoane apropiate.

Trauma care declanseaza retragerea autista si refuzul contactului cu lumea din exterior este legata de modul brusc in care nou-nascutul devine constient de separarea sa de mama, de completa sa neajutorare si dependenta fata de cineva dinafara. Copiii autisti nu sunt nascuti complet – psihologic vorbind: ei inca se simt parte din corpul mamei, iar “a exista”, a fi complet separat inseamna ceva plin de pericole si deosebit de traumatic in momentul in care este constientizat. Pentru evitarea acestei catastrofe (asa cum este resimtita de nou-nascut), este necesar ca mama sa fie complet cuplata la nevoile de ingrijire si – cel putin intr-o prima faza – sa le satisfaca cu promptitudine pe masura aparitiei lor. Acest lucru este cu atat mai important cu cat factori ce tin de bio-chimia si fiziologia copiilor autisti ii fac pe acestia mai sensibili decat ceilalti nou-nascuti.

Am putea spune ca esential in prevenirea aparitiei autismului este ritmul cu care acesti copii se desprind din fuziunea initiala cu mamele lor.

Esecurile (repetate) in acordarea ingrijirilor aproape instantaneu (in prima faza), sau trecerea brusca de la fuziune la separare declanseaza un mecanism care este menit sa fereasca copilul de trairea amenintarilor trezite de un asemenea scenariu: retragerea intr-o lume proprie, unde reconstruieste realitatea din exterior (un fel de vis real, trait cu ochii deschisi), astfel ca toate lucrurile sa poata fi la dispozitia sa doar prin puterea gandului. In acest fel sunt negate toate nevoile, iar copilul autist nu pare sa fie o persoana in carne si oase, cu nevoile si vulnerabilitatile oricarui om.

Dar, un asemenea sanctuar care fereste de interactiunea dura cu lumea reala devine, totodata, si o inchisoare. De aceea bebelusul si copilul autist evita privirea celuilalt, nu zambeste, nu vocalizeaza, nu cauta interactiunea cu ceilalti (inclusiv cu mama). El are impresia ca este un obiect ce traieste intr-o lume de obiecte. Este si motivul pentru care distinctia intre animat si inanimat este foarte slaba. Sensibilitatea lor si nevoia unei lumi fara aspecte imprevizibile le determina nevoia de exactitate in tot ce-I inconjoara si evitarea oricarei schimbari (care este traita ca o trauma).

In concluzie, am putea spune ca aparitia autismului este rezultatul unei intalniri nefericite intre un nou-nascut hipersensibil, si o mama care – la randul sau – aduce propriile limitari in ingrijirile acordate acestuia. Primele semne care pot ingrijora parintii sunt legate de slaba reactivitate a nou-nascutului si copilului mic la stimulii din mediu: la atingere, la adresarea de catre cei din jur, dar si aspectul de “copil cuminte”, care nu face zgomot, nu plange, nu solicita prezenta mamei.

In prezent autismul inca este (cel putin in Romania) o afectiune putin inteleasa, dar la care se recurge ca diagnostic (eticheta) mai des decat ar fi cazul. Trasaturi izolate de comportament autist pot fi regasite si la copii sau adulti cu o inalta functionare sociala, care au reusit sa depaseasca dificultatile inerente perioadei post-natale, dar care mai pastreaza in anumite zone din structura personalitatii mecanisme specifice spectrului autist.

Desi terapia de tip ABA (vizand modificarea comportamentului prin conditionare operanta) s-a dezvoltat in ultimii ani ca metoda consacrata in Romania in tratarea autismului, psihoterapia de tip psihanalitic (initiata de scoala britanica) a obtinut rezultate inca din anii ’50, treptat acestea imbunatatindu-se, o data cu intelegerea mai buna a acestei afectiuni.

Psihanaliza cazurilor de autism este una de lunga durata si dificila pentru toate partile implicate – copil, parinti, psihanalist – dar rezultatele de pana acum au aratat ca este un drum ce merita urmat, si din care cu totii au de castigat.