Anorexia – sau, cand mintea este dusmanul propriului corp

V-ati intrebat vreodata de ce nu exista “retete de ingrasat” (asa cum exista mii de retete de slabit)? Probabil pt ca tulburarile alimentare de tipul anorexiei sunt mult mai dificil de tratat decat printr-o simpla “reteta”, iar aceasta este una din cele mai provocatoare afectiuni chiar si pentru specialisti.

Denumirea aleasa pt a desemna acest tip de tulburare – “anorexia” este una inselatoare: in limba greaca (de unde provine termenul) inseamna “fara pofta de mancare”. Insa, realitatea este ca nu acesta este simptomul care ar defini cel mai corect trairile anorexicului, ci frica si obsesia fata de a manca, fata de-a lua in greutate, si fata de forma corpului. Este cel mai aparent semn dupa care putem recunoaste aceasta afectiune. Insa in spatele sau stau alte trairi mult mai grave si mai dureroase: depresia, stima de sine foarte scazuta, tendinte obsesive si de control strict, chiar si asupra emotiilor. Aceasta din urma ne ajuta sa ajungem si la o prima motivatie care ar determina anorexia: sentimentul ca nu poate controla lucrurile din viata sa il face pe anorexic sa recurga la aceasta forma de control mult mai usor de obtinut – controlul asupra corpului. Tendintele perfectioniste il fac pe anorexic sa considere ca perfectiunea de fapt inseamna „0”, „nimicul”, astfel incat frica de-a nu se ingrasa se amplifica, in mod paradoxal, o data cu “succesele” sale si cu scaderea greutatii.

Un pericol in plus, intr-o perioada plina de dificultati

Incidenta cea mai mare a anorexiei se regaseste in perioada adolescentei si mai ales la fete. Dincolo de factorii sociali pe care am putea sa-I acuzam (faptul ca imaginea dezirabila dupa anii ’70 a fost promovata ca fiind cea a unei siluete filiforme), si de conotatiile pe care le-a capatat capacitatea de-a mentine o greutate mult sub normele sanatatii (respectiv – a avea “silueta de manechin” semnifica succesul, competenta, stapanirea de sine si chiar atractivitatea sexuala, in opozitie cu corpurile mai plinute, care ar trada indulgenta fata de sine, lenea sau lipsa de vointa), dincolo de toate aceste cauze sociale, externe sunt mult mai importante cele interioare, psihice.

Adolescenta se defineste prin efortul de auto-definire, de cautare si gasire a “adevaratei” personalitati, intr-o tendinta de diferentiere fata de parinti, dar si fata de ceilalti de aceeasi varsta. Furtuna hormonala care produce trairi atat de intense si schimbari ale starii de spirit atat de dese, poate fi alimentata de probleme mai vechi, din relatiile copilului (acum pe cale de-a deveni adult) cu unul sau altul dintre parinti, si peste care inca nu a trecut. Presiunea la care este supusa adolescenta – atat din partea celor din afara, dar si din partea familiei – o impinge pe aceasta la eforturi care uneori o pun in pericol. Dorinta de succes, de afirmare, si chiar de perfectiune, pot duce la comportamente alimentare extreme, si chiar la periclitarea vietii adolescentei. Impresia ca nu este iubita decat daca este din ce in ce mai slaba, sentimentul de disperare fata de un corp vazut in mod complet nereal ca fiind mult prea gras, pot duce la un comportament de infometare cu consecinte grave: amenoree, emaciere, bradicardie, cianoza extremitatilor.

O sansa in doi timpi

Primul lucru necesar pt salvarea anorexicului il reprezinta ingrijorarea celor apropiati in suficienta masura pt a-l convinge sa ia masuri, si – daca este necesar – sa solicite ajutor de specialitate. Astfel, se poate demara faza urmatoare, terapia, care este de regula dificila si necesita mult timp si o angajare ferma din partea pacientului, dar si a terapeutului. Provocarea si pericolul provin tocmai de la originea problemelor ce constituie nucleul anorexiei: relatiile cu ceilalti. In prima faza este destul de dificil ca terapeutul sa capete increderea pacientului, acesta fiind sceptic si foarte reticent cu toate persoanele din jur.

Parcursul terapeutic seamana cu o noua nastere, reluand problema nerezolvata a adolescentei – constituirea identitatii viitorului adult – precum si pe celelalte ramase nesolutionate, dar de data aceasta pacientul fiind asistat de terapeut.

Tocmai pentru ca sunt cazuri provocatoare, ce pun la incercare ambii participanti – pacient si terapeut – satisfactiile reusitei sunt pe masura: salvarea unei vieti inseamna salvarea unui intreg univers – de ganduri, de speranta, de emotii, dar si de recunostinta si iubire.